Dor de Eminescu...

Astazi este 15 ianuarie 2012. O zi ca oricare alta ar spune multi. Insa nu e deloc o zi de trecut cu vederea, e o zi memorabila pentru istoria si cultura romaneasca, pentru ca pe 15 ianuarie 1850 se nastea un geniu,poetul cel mai de seama al romanilor, "omul deplin al culturii romanesti", Mihai Eminescu.

Am indragit si voi indragi mereu literatura, poezia si mai ales poezia eminesciana, care a fost pentru mine printre primele scrieri pe care le-am citit dupa ce am invatat sa "dezleg mistere"din carti. De cand eram mica si inca nu stiam sa citesc am gasit in biblioteca o carte groasa si peste care se vedea ca au trecut ani multi pentru ca avea filele ingalbenite... Si tin minte ca o luam mereu in mainile mele mici si eram fascinata, eram foarte curioasa ce contine aceasta carte.Mama mi-a spus atunci pentru prima data de Eminescu si copilul din mine a dorit apoi sa invete sa citeasca pentru a afla ce ascunde aceasta carte in spatele copertilor pe care era un chip frumos,chipul poetului la 23 de ani... Asa, la numai 5 anisori, am dezlegat tainele cititului dintr-o Biblie pentru copii, cititul devenind apoi una din pasiunile mele pentru toata viata...

Imediat cum am invatat sa citesc, am luat in maini acea carte misterioasa si am inceput sa citesc tot ce gaseam in ea.La inceput insa, nu prea intelegeam mare lucru din ce citeam pentru ca mintea mea de copil nu putea percepe multe intelesuri ale cuvintelor pe atunci. Dar mergand apoi la scoala, am inceput cu poezii pentru varsta mea si am ajuns apoi sa inteleg si poemele de o valoare inestimabila pe care ni le-a lasat mostenire marele poet. Toti profesorii mei de limba romana aveau un cult pentru Eminescu si am ajuns si eu sa ii citesc poeziile cu mare placere si sa memorez multe dintre ele... Pentru mine, poezia a fost mereu un refugiu, modul de a evada din realitatea care de cele mai multe ori nu este cea placuta... Iar poezia lui Eminescu, in special, e un prilej de a visa si de a trai sentimente unice.

Multi spun ca nu inteleg aceste poezii, ca Eminescu a fost nebun... Adevarul este ca e mai usor sa critici si sa denigrezi decat sa incerci sa intelegi valoarea si sa o apreciezi ca atare.

Pentru acestia, poetul a scris niste versuri foarte potrivite in poezia "Criticilor mei":

"Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu aï de spus."


Azi, cand ar trebui sa il comemoreze pe Eminescu, poporul roman este dezbinat si traieste vremuri grele... Istoria nu se mai scrie in versuri, istoria se scrie azi in strada,unde multimile furioase isi striga nemultumirile si durerile. Acestor vremuri li se potrivesc ca o manusa niste versuri scrise de Eminescu,care au dainuit prin istorie si din pacate au fost mai mereu de actualitate pentru poporul roman:

"[...]Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.


Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"
("Scrisoarea III")

Ar trebui sa reflectam bine la aceste versuri si sa ne analizam pe noi si apoi sa incercam fiecare sa punem umarul la salvarea acestei tari "de glorie si dor", cum frumos spunea cine altul decat Mihai Eminescu.
Sa ne intoarcem la valori, la cultura, sa avem grija de educatia copiilor nostri, sa fim uniti- cam astea ar fi indatoririle noastre fata de tara noastra si fata de stramosii care si-au dat si viata pentru hotarele si libertatea acestei tari.


Voi incheia aceste ganduri printre randuri ca de obicei, cu o melodie... Este o melodie care imi rascoleste mereu sufletul, dar merita ascultata macar in aceasta zi...